Mă numesc Stefan şi am nevoie să cred şi în oameni

Sunt sigură că va fi un articol lung. Foarte lung. Poate unii vă veţi plictisi. Vă rog să nu o faceţi. Vă rog să citiţi cu atenţie tot.
Nu ştiu de ce a fost să fie. Ştiu doar că eram prin clasa a XII-a. Fratele meu fusese accidentat la şcoală şi era în comoţie cerebrală la Spitalul de Copii din Oradea. Nu simţeam nimic. Decât teamă şi o mare credinţă. Aveam la mine lacrimile mele şi o carte de rugăciuni scorojită, primită cadou de la bunicul. “Să o am de drum greu şi vremuri grele ca pe o lumină!”. Şi, aşa a fost. Farul meu. Nu doar atunci. Mereu de atunci. Am citit-o de sute de roi fără încetare, până când frăţiorul meu şi-a revenit, iar starea lui se remediase. Era normală. Atunci ştiu că am ieşit afară din salon, m-am prelins pe lângă perete şi am plâns. Cu un prosop înfundat pe gură. Să nu mă audă. Avea 7 ani şi jumătate. A învăţat din nou să umble. Nu mai avea echilibru. Şi-a revenit. Însă, acest incident pe care nu am să-l uit niciodată m-a adus mai aproape de ei. De cine? Era într-o după amiază. În capătul holului era un salon. Toată lumea tăcea când intra. Toată lumea tăcea când ieşea. De acolo se auzeau din când în când icnete şi murmure. De îngeri. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat. Erau patru copii în salon. Între patru şi şase ani. Trei băieţi şi o fetiţă. Nişte umbre de copii. Când icnea unul, toţi ceilalţi îi spuneau: “Nu plânge, o să treacă suntem noi aici, suntem noi aici!”. Când icnea altul, povestea se repeta. Nu am putut să fac nici un gest. Nimic. Doar lacrimile îmi curgeau pe obraji. Atunci am înţeles de ce lumea tăceam mereu acolo. Era camera cu îngeri!!! Am intrat. Zâmbeam larg cu ochii înlăcrimaţi. Ei se uitau la mine ciudat. Parcă eram o arătare. După mai multe zile am înţeles de ce. Erau copii bolnavi. Foarte bolnavi. Câteva pătuţuri erau deja goale. De acolo se ridicaseră deja îngerii. Şi, unii
nu aveau pe nimeni, iar alţii învăţaseră să nu aibă pe nimeni. Erau abandonaţi. Au învăţat cât am stat acolo că nu mai trebuie să spună: “Nu plânge, o să treacă suntem noi aici, suntem noi aici!” ci, “Strânge mâna lui Ramo, tare, tare! Durerea pleacă prin mâna ei departe, departe!”. Parcă trecea mai repede. Dar doar părea. Dănuţ se stinse după patru zile. restul tăceau. Cerniţi. Până când, Ioana, mi-a zis: “Uite, vezi? A plecat în cer. Dar eu nu îl văd”. Ioana avea cinci ani. I-am spus că nu îl poate vedea decât dacă închide ochii şi pune mâna pe inimă. Oamenii pe care îi iubim locuiesc în inimile noastre. S-a întristat brusc. “Ramo, dar eu când mor, nu duc inima cu mine. Atunci cum îi mai văd?”. Nu mă gândisem la asta de la un copil atât de mic. I-am spus că în mijlocul inimii, fiecare avem o bucăţică de la Dumnezeu care mereu merge cu noi. Aceea se numeşte suflet, iar sufletul vine oriunde cu noi. Chiar şi în Cer. Şi-a dus mâna la inimă şi a zâmbit. “Acum, poate să se întâmple oricând. Îmi era teamă că dacă mor, când va muri şi mama nu mă va mai recunoaşte acolo, sus. Mama e bună, dar îi e milă. Eu ştiu că mă iubeşte.”. Ioana a murit a doua zi. Am murit şi eu. Cu fiecare din ei. Cu Ioana cel mai mult. Mă uit şi acum la Cer şi mi-o amintesc. Micuţă, firavă dar atât de puternică şi înţeleaptă. Copiii sunt nişte îngeri bătrâni pe care Dumnezeu ni-i trimite ca să ne facem oameni mari şi buni. Să ne schimbe în ceva ce nici nu ştim că putem fi. De atunci însă am ştiut că voi fi mereu a lor. A copiilor bolnavi. A mamelor cu copii bolnavi care nu mai au speranţă în prea multe, dar totuşi cred în miracolul bunătăţii din fiecare.
Câţiva ani am stat pe tuşă, dar apoi am întâlnit-o pe Isabelle Lorelai şi ea mi-a dat din nou putere.
Puterea pe care doar oamenii buni ţi-o pot da. Însă, m-am rugat în fiecare clipă să nu ajung să scriu despre cineva cunoscut. Despre cineva drag. Despre cineva apropiat. Dar viaţa uneori ne pune în situaţii foarte grele. Nu alege. Iar eu, deşi nu ar trebui, tot mă întreb de ce nu alege. De ce nu alege??? Apoi îmi răspund. Pentru că toţi suntem egali în faţa dragostei ce ne-o poartă Dumnezeu, iar EL, nu alege. Nu poate. E părinte…
În 2005 am venit în Adjud. Aveam 28 de ani şi toată viaţa mea, familia, casa părintească, prietenii, amintirile, îmi erau departe. Totul era nou aici. Totul era altfel. A doua persoană pe care am cunoscut-o ca prieten a fost Bogdan. Nu cred că am mai văzut atât de mult bun simţ, căldură şi sinceritate într-un om până la el. Am ştiut de atunci că este un om bun, care merită tot ce e mai bun în viaţă, mai ales că fusese şi foarte încercat de multe, de moartea mamei lui, de boala tatălui. Atât de multe greutăţi, iar el nu se schimbase. Era luminos şi dădea bunătate mai departe. Şi viaţa l-a răsplătit. A cunoscut-o pe Roxi, cu care s-a căsătorit. Doi frumoşi. O fată zâmbitoare cu doi ochi senini şi un suflet cât necuprinsul… Şi erau atât de fericiţi. Iubirea face minuni. Bucură. Încheagă. Într-o zi, au venit să o vadă pe Augusta. I-au adus un compleu frumos. Verde. Nu am să-l uit niciodată A fost preferatul meu. Şi al Augustei. Şi Roxi era însărcinată. Şi ce ne-am ami bucurat. Totuşi, îmi amintesc că eram îngrijorată. Eu era să o pierd pe Augusta şi să mor la naştere. Neglijenţă şi mai multe. Dar, în cazul nostru, totul s-a terminat cu bine. Şi o tot înnebuneam. Să nu nască în Adjud. Să facă ecografii. Să întrebe cum e fătul. Iar ea era atât de senină şi entuziasmată şi fericită! Mi-a spus că are încredere în doctoriţa ei şi că va naşte la Bacău. Apoi, nu ne-am mai întâlnit o vreme. Apoi, am auzit că a mers deja să nască. M-am rugat toată ziua. După ce a născut, vestea de la Bogdan a venit ca un trăsnet. Roxi născuse extrem, extrem de greu. Doctoriţa o neglijase şi neglijase copilul. După lungi chinuri i-a făcut cezariană. Roxi avea două coaste rupte din cauza faptului că asistentele au încercat să împingă copilul forţat. Ştefan Gabriel însă…a fost băgat la aparate şi  a stat o săptămână în comă. Dragostea părinţilor, credinţa acestora l-au readus înapoi. Dra drama lor nu s-a oprit aici.
După trei săptămâni de stat în maternitate, Bogdan şi Roxi, împreună cu copilul a reuşit să plece acasă. A doua zi, părinţii au constatat că Ştefan-Gabriel avea temperatura de 34 grade şi asta a fost doar începutul unui calvar. Au plecat imediat la spital, în speranţa că vor ajunge la specialişti pentru a depista problema. După mai multe insistenţe au mers la Bucureşti şi mai apoi la Târgu Mureş, unde au urmat o serie de investigaţii şi vizite la neurologi.
Acolo au aflat că suferinţa la naştere a fost severă şi că momentan nu se poate pune nici un diagnostic precis şi implicit, nici tratament nu se poate prescrie. „La Bucureşti, lui Ştefan i s-a pus diagnosticul de hidroencefalită după ce s-a efectuat un RMN, iar la Târgu Mureş ne-au spus că diagnosticul de la Bucureşti nu reflectă întocmai realitatea.
Medicul de la Târgu Mureş care l-a consultat le-a spus că dacă veneau cu copilul mai devreme mai existau şanse, dar din păcate ei nu au fost îndrumaţi de nimeni, în nici o direcţie, iar doctoriţa cu care a născut Roxi i-a tratat cu indiferenţă şi dispreţ după ce tot ea era vinovată de această nenorocire.
Părinţii lui Ştefănuţ fiind convinşi că li se va face dreptate şi că doctoriţa care a asistat la naşterea lui Ştefan va fi trasă la răspundere pentru faptul că l-au nenorocit în timpul naşterii, au depus reclamaţie la Colegiul Medicilor Bacău. Ei au considerat că era necesară din prima operaţia de cezariană – fiul lor fiind foarte mare la naştere, iar Roxi nu putea să nască normal – iar acest lucru trebuia să-l ştie o doctoriţă ginecolog.
Verdictul Colegiul Medicilor din Bacău a fost unul neaşteptat de părinţi şi anume că manevrele efectuate la naştere au fost corecte şi executate la timp. Văzând acest răspuns, Bogdan şi Roxana au hotărât să facă plângere penală la Colegiul Medicilor de la Bucureşti împotriva doctoriţei dar, din păcate, au aflat că pot primi un verdict chiar şi peste un an…
Între timp, cu cele mai slabe şanse de viaţă, Ştefănuţ a învins oarecum, dar el e departe de a fi bine sau de normalitate. Are 3 ani acum. Şi, vrea să vă povestească el restul… 
“Ma numesc Stefan Gabriel si  am implinit 3 anisori. 
Venirea mea pe lume a fost foarte asteptata, insa totul a decurs destul de rau. Pentru mami nasterea a fost una foarte grea, iar eu a trebuit sa respir prin intermediul aparatelor; am ramas blocat intre oasele bazinului lui mami si am stat destul de mult timp fara oxigen, lucru care mi-a afectat grav creierasul. Ca sa pot fi scos a fost nevoie de cezariana, dar imaginati-va ce greu a fost din moment ce eu eram iesit cu un sfert de cap!! 
Dupa trei saptamani de stat in maternitate am reusit sa plecam acasa. Am dormit o noapte in patutul meu; mi-ar fi placut sa fie asa mereu, sa fac nani si sa ma joc. Dar din pacate, a doua zi s-a constatat ca aveam temperatura de 34ºC si asta a fost doar inceputul marii mele dureri. Am plecat imediat la spital in speranta ca vom ajunge la specialisti pentru a depista problema. Dupa mai multe insistente am plecat cu mami la Bucuresti. Acolo au urmat o serie de investigatii si vizite la neurologi, din care am aflat ca suferinta la nastere a fost severa si ca momentan nu ne pot da nici un tratament. Oare de ce? Eu credeam ca orice problema de pe lumea asta are o rezolvare. Trebuie sa fie asa… Eu am incredere in oamenii din jurul meu si stiu ca ma voi face bine!
Ulterior am descoperit centrul de recuperare neuromotorie si am inteles ca trebuie foarte multa kinetoterapie. Dupa 5 luni mami a reusit sa ma programeze la RMN, la indicatia neurologului, pentru a vedea exact unde este problema. La momentul respectiv nu faceam nimic din ce faceau ceilalti copii; pe langa asta nici nu vedeam. Asa mi-as fi dorit sa-mi misc manutele, sa ganguresc si sa tip atunci cand vreau sa pap…Din fericire , mami meu ma cunoaste atat de bine incat mereu venea cu papa la timp. Chiar daca eu nu puteam sa o anunt cand mi-e foame , cand mi-e sete sau cand vreau in bratele ei calduroase; ea imi cunostea mereu nevoile si niciodata nu m-a lasat sa sufar. Mi-ar fi placut sa pot vedea, sa-i vad chipul mamei mele dulci…dar… poate ca-i mai bine sa nu vad. De ce as vrea sa vad ochii inlacrimati ai mamei mele? De ce sa vreau sa vad cum sufera? Stiti? Toata lumea mi-a spus ca am ochi frumosi. Am auzit ca ei sunt mari si albastri si ca sunt exact la fel ca ai mamei.
A venit si ziua RMN-ului, nu una fericita pentru parintii mei, pentru ca atunci am primit vestea cutremuratoare: “materia alba a creierului mare este lichefiata aproape in totalitate”. Dupa spusele neurologului lichidul a inlocuit creierul si nu se mai poate face nimic chirurgical, nici macar transplantul de celule stem. “Imi pare rau dar in cazul lui nu se mai poate face nimic, continuati cu recuperarea, dar nu va recupera foarte mult” , acestea au fost spusele neurologului; un diagnostic destul de sever si greu de suportat de orice alt parint 
Mami si tati nu au vrut sa renunte si au continuat sa ma duca la sedinte de kinetoterapie, internari lunare la Bucuresti la centrul de recuperare si exercitii permanente acasa. O perioada indelungata am mers la Bacau pentru sedintele de kinetoterapie; mergeam de doua ori pe saptamana, insa nu era suficient pentru starea mea de sanatate. Aveam nevoie de mai multe sedinte si faptul ca trebuia sa ne deplasam la 60 km distanta de Adjud ii impiedica pe parintii mei sa mearga mai des la kinetoterapie. Dumnezeu le-a raspuns la rugaciuni si au reusit sa gaseasca un kinetoterapeut in Adjud.
Acum fac kinetoterapie de 4 ori pe saptamana (trei sedinte la domiciliu si una la Bacau) si mami va poate spune ca au aparut schimbari vizibile. Mie nu prea imi place la kineto pentru ca trebuie sa ma misc foarte mult si cateodata ma doare spatele. Dar cand vad ca pe zi ce trece medicul vede cate o imbunatatire si mai ales cand vad cat de fericiti sunt mami si tati cand aud ca ma recuperez, imi vine sa stau tot timpul la recuperare; sunt gata sa infrunt orice durere! Ei ma iubesc extrem de mult si nici un diagnostic cat de grav ar fi nu-i va determina sa renunte sa lupte pentru mine.
Acum se lupta sa-mi ia un carucior adaptat nevoilor mele, dar ce au gasit costa 2000 lei, bani pe care momentan nu ii au. De cand m-am nascut lupta pentru mine si pentru a-mi oferi o viata buna, una in care sa ma pot descurca singurel si una in care sa ma pot integra….”
VĂ ROG din suflet, cine poate şi îşi doreşte…oricât de puţin, aveţi conturile mai jos:
BancPost   RO64BPOS40106968516RON02    SZEITZ BOGDAN MIHAIL 
BancPost   RO29BPOS40107601020EUR01     SZEITZ ROXANA- MARIA  (BIC sau SWIFT: BPOSROBU) 
Date de contact:
Str.Siret,Bl.75, ap.4,et.1, Loc. Adjud, jud. Vrancea, Telefon: 0741214905
Acestea sunt o parte din actele medicale ale lui Ştefănuţ…
Dacă aţi citit drama acestor doi oameni minuaţi şi lupta lor pentru a-şi vedea copilul bine şi sănătos, măcar cu o şansă de a fi normal şi a se putea descurca singur, fără ajutor, veţi ştii de ce Ştefănuţ a spus că are nevoie să creadă în oamen, în îngerii din fiecare!
Locul unui copil nu este într-un cărucior. Un copil nu trebuie să stea întins pe spate toţi anii copilăriei şi chiar şi mai mult de atât. Copiii sunt energie, nu? Toţi avem. Copii, nepoţi… Ei aleargă, cad, se lovesc, plâng…Roxana nu se poate bucura ca şi mamă nici măcar de buba de la genunchiul lui Ştefănuţ…, nici de lacrimile lui, de îmbrăţişări. Le simte pe toate cu sufletul ei de mamă, dar oare nu orice mamă şi le doreşte? Nu orice tată? Sunt doi tineri care tânjesc după copilul lor. Şi este un copil care tânjeşte după părinţii lui. După sănătate. După o şansă. E atât de mic, dar luptă atât de mult. I s-a spus că va muri. Nu a murit. A luptat! A vrut să fie lângă mama şi tata, iar mama şi tata au vrut să fie lângă ei. Acolo e locul lui! Nu în pat de spital abandonat fără şanse. Nu în Cer ca şi Ioana! Locul lui Ştefănuţ e lângă Bogdan şi Roxana…lângă căldura părinţilor săi! Locul lui e în parc pe un leagăn. În nisip cu o găletuşă. Lângă alţi copii.
Pentru unii poate înseamnă chin…pentru Roxana însă, masa aceasta a lui Ştefănuţ a însemnat un mare pas. Ştefănuţ a ţinut lingura. Nu a dus-o în guriţă. Nu poate. Dar a ţinut-o…
Păpăm…
Cine crede că poate găsi un remediu. Cine crede că acest caz are o şansă. Cine crede că medical se poate încerca alt diagnostic. Cine crede că poate ajuta oricum această familie…VĂ ROG DIN TOATĂ INIMA MEA…să o faceţi! Mi-ar trebui pagini întregi să vă spun de ce, dar am să spun doar pentru că nimic nu doare mai tare decât să vezi o mamă care caută în ochii copilului ei un răspuns şi găseşte mii de întrebări şi de dureri!
Eu cred că aceia din Dumneavostră care mă vizitaţi des şi v-aţi implicat în atât de multe cazuri prezentate de mine…îngerii din umbră, cum spun eu…cred că nu îi veţi părăsi. Şi mai cred că împreună vom găsi şansa pentru Ştefănuţ. Cred că ştiţi deja tot ce nu am putut spune. Durerea nu se poate descrie uşor. Poate, doar dacă o vezi. Iar mie mi-e durere… 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu