Sunt sigură că va fi un articol lung. Foarte lung. Poate unii vă veţi plictisi. Vă rog să nu o faceţi. Vă rog să citiţi cu atenţie tot. Nu ştiu de ce a fost să fie. Ştiu doar că eram prin clasa a XII-a. Fratele meu fusese accidentat la şcoală şi era în comoţie cerebrală la Spitalul de Copii din Oradea. Nu simţeam nimic. Decât teamă şi o mare credinţă. Aveam la mine lacrimile mele şi o carte de rugăciuni scorojită, primită cadou de la bunicul. “Să o am de drum greu şi vremuri grele ca pe o lumină!”. Şi, aşa a fost. Farul meu. Nu doar atunci. Mereu de atunci. Am citit-o de sute de roi fără încetare, până când frăţiorul meu şi-a revenit, iar starea lui se remediase. Era normală. Atunci ştiu că am ieşit afară din salon, m-am prelins pe lângă perete şi am plâns. Cu un prosop înfundat pe gură. Să nu mă audă. Avea 7 ani şi jumătate. A învăţat din nou să umble. Nu mai avea echilibru. Şi-a revenit. Însă, acest incident pe care nu am să-l uit niciodată m-a adus mai aproape de ei. De cine? Era într-o după amiază. În capătul holului era un salon. Toată lumea tăcea când intra. Toată lumea tăcea când ieşea. De acolo se auzeau din când în când icnete şi murmure. De îngeri. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat. Erau patru copii în salon. Între patru şi şase ani. Trei băieţi şi o fetiţă. Nişte umbre de copii. Când icnea unul, toţi ceilalţi îi spuneau: “Nu plânge, o să treacă suntem noi aici, suntem noi aici!”. Când icnea altul, povestea se repeta. Nu am putut să fac nici un gest. Nimic. Doar lacrimile îmi curgeau pe obraji. Atunci am înţeles de ce lumea tăceam mereu acolo. Era camera cu îngeri!!! Am intrat. Zâmbeam larg cu ochii înlăcrimaţi. Ei se uitau la mine ciudat. Parcă eram o arătare. După mai multe zile am înţeles de ce. Erau copii bolnavi. Foarte bolnavi. Câteva pătuţuri erau deja goale. De acolo se ridicaseră deja îngerii. Şi, unii